„De după o perdea de plopi uriași se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, maiestuos și frumos pentru mine ca niciun alt liceu din țară. Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian?
Zugrăvit alb, iar la ferestrele de sus cu un brâu de cărămidă aparentă, vopsită în albastru ca cerul – culoarea noastră, a lăzăriștilor, culoarea dragă a șepcilor noastre, culoare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de muschetar (...); într-adevăr, ce culoare este mai frumoasă ca albastrul cerului?” (Grigore Băjenaru)
Pagini de istorie
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza înființează pe 18 ianuarie 1860 al doilea gimnaziu în limba română din București și îi dă numele „domnului Gheorghe Lazăr, cel care ,,a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. Ziua liceului se va sărbători de atunci la această dată, când școala și-a deschis porțile.
Decretul înființării liceului poartă semnătura regelui Carol I și data de 20 mai 1890. În toamna lui 1890 se inaugurează noul local de lângă Cișmigiu. Noua construcție, proiectată de arhitectul F. G. Muntureanu, cu studii în Anglia, este o bijuterie arhitectonică, de o sobrietate elegantă, îmbinând mai multe stiluri: de la cel brâncovenesc până la cel neoclasic englez. Nu întâmplător Lazărul a fost comparat cu liceele pariziene din preajma Grădinii Luxembourg.
Liceul Lazăr este, mai ales după 1900, unul dintre avanposturile reformei învățământului, inițiate de Spiru Haret. Sub autoritatea unor directori precum D. Mirescu, V. I. Păun sau Marin Dumitrescu și a unor profesori de elită ca Scarlat Demetrescu, V. Atanasiu, Simion Radian, Marcel Brândză, Eftimie Metaxa, Dimitrie Ionescu, liceul devine un centru de inițiative didactice extraordinare: înființarea unui muzeu (1920) și a unei biblioteci (1910), cea mai modernă sală de sport din Capitală (1905-1909), societatea sportivă „Viitorul” a elevilor lăzăriști (1901), organizația de cercetași (1913), corul și orchestra liceului (1860; 1876), echipele de teatru, dansuri și gimnastică, cercul de desen, serbările școlare fastuoase etc.
În 1931 se construiește noua aripă dinspre Cișmigiu a liceului, la inițiativa adunării generale a părinților, fapt care a permis amenajarea noilor laboratoare, a elegantului amfiteatru, a bufetului de la demisol.
Prin activitatea unor profesori de matematică, științe naturale și fizică-chimie, prin organizarea de cercuri științifice, prin activități experimentale, prin excursii de cercetare, se accentuează cu timpul latura „realistă” a liceului. Deși au existat între cele două războaie societăți de lectură, reviste școlare de prestigiu și cercuri literare, nu acestea au format specificul școlii. De exemplu, la cercul de matematică al profesorului I. Banciu s-a format matematicianul Dan Barbilian, premiat la toate concursurile „Gazetei matematice”.
Activitățile extrașcolare sunt, probabil, cea mai frumoasă tradiție a lăzăriștilor, păstrată până astăzi. De pildă, orchestra liceului, condusă de profesorul Al. Nicolescu, prezintă între 1932-1943 numeroase concerte la Ateneul Român, pe scenele teatrelor, la Radio, câștigă medalii de aur la concursurile „Tinerimii române”. Aici se formează violonistul Mihai Constantinescu, prim maestru al Filarmonicii Române. O altă activitate de marcă este cea jurnalistică. Prima revistă a liceului a apărut în 1919, se numea „Zboruri” și a fost înființată de Camil Pestrescu. Revista încuraja eseul filozofic, poezia modernă cultivată la cenaclul „Sburătorul”, literatura de idei. Au urmat alte reviste și multe premii la concursurile specifice – „Pentru noi”, „Gânduri curate”, „O geană de lumină” (sub conducerea lui Al. Graur) și „Speranțe”, înființată de Alexandru Mitru și consolidată de Tudor Opriș, revistă cu o lungă carieră. Din 2010, revista colegiului se numește LZR și apare trimestrial.
În epoca stalinistă, liceul a avut de suferit. Mai întâi, i s-a dat o cifră în loc de numele său de veche tradiție: a devenit Școala medie Nr. 22. A împărțit localul cu o nouă școală medie de fete și în 1949 liceul a fost tranferat, cu arhivă cu tot (tablouri ale foștilor directori, cărți, documente, plăci comemorative), la fostul liceu „Spiru Haret”, penrtu a face loc unui centru școlar de fete. Ce înseamnă spiritul lăzărist se vede din gestul mecanicului Gheorghe Dinu, care a salvat de la distrugere Cartea de Onoare a liceului, ascunzând-o în podul școlii.
În 1955 ministerul decide revenirea la vechea denumire, reluarea în posesie a localului și înființarea școlilor mixte, așa încât lăzărișii și lăzăristele se întorc lângă grădina Cișmigiului.
Lazărul cunoaște o nouă perioadă de strălucire în deceniile ’60 –’70, atât datorită selecțiilor severe la admitere, îmbunătățirii bazei materiale, cât și strădaniilor unui colectiv de profesori străluciți. Se înființează clase speciale de matematică, au loc activități culturale care au adus lauri lăzăriștilor (echipa de teatru, condusă de Emil Daisa; orchestra simfonică, dirijată de Pavel Vâșcu, cenaclul literar „Luceafărul”, susținut de Tudor Opriș, revista „Speranțe”) și sportive. Multipla campioană națională și olimpică Lia Manoliu se formează în acești ani, la liceul Lazăr, dar nu este singura: între 1961 și 1974 lăzărișii cuceresc multe cupe și diplome la baschet, atletism, canoe, gimnastică, yachting, călărie, tenis și numărând opt campioni naționali, balcanici și europeni de juniori.
Începând cu anii 70, adie un vânt de pragmatizare a învățământului, de anexare a lui la revoluția industrială comunistă. Liceul se organizează în două trepte, cu examen de admitere în treapta a II-a, dar cu o exigență scăzută. În 1977, Lazărul devine liceu de matematică-fizică, însă are și numeroase clase industriale, așadar printre profesori apare o nouă categorie: inginerii cu specialitatea mecanică, electronică și electrotehnică. Lăzăriștii fac și ei învățământ politic, ore de practică în atelier, participă la concursul „Tehnium”, la sesiuni științifice de comunicări și referate pe tema „Învățământ – cercetare – producție”, la concursul sportiv „Daciada” și la „Cântarea României”. Și totuși, se poate: echipa de baschet băieți câștigă în 1984 titlul și cupa de campioni republicani (profesorii Traian Predețeanu și Gheorghe Dragomir). Și totuși, se poate: în 1983 profesorul Tudor Opriș reînființează Universitatea cultural-științifică, după o întrerupere de 35 de ani, menținând deschis orizontul de cunoaștere al elevilor. Au conferențiat la Lazăr, în acei ani, personalități ale culturii, științei și literaturii: Eugen Macovschi, Alexandru Graur, E. Carafoli, Dumitru Dumitrescu, N. Theodorescu, Romulus Vulcănescu, Ion Coteanu, Victor Sahini, Șerban Cioculescu, Augustin Z. N. Pop, I. Sălișteanu, Mircea Sântimbreanu, George Șovu ș. a.
În 1985, serbarea prilejuită de împlinirea a 125 de ani a fost comparabilă, prin fast și prezența unor personalități, cu aceea a centenarului. Holurile de la parter au fost împodobite cu chipuri ale unor lăzăriști de seamă, s-a editat un număr festiv al revistei „Speranțe” (cu aprobare specială de la partid, fiindcă revistele școlare fuseseră interzise în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste), au fost expuse documente și trofee de valoare – de exemplu, manuscrisul romanului „Cișmigiu & Comp.” al lui Grigore Băjenaru.
Un puternic suflu democratic a străbătut școala după Revoluția anticomunistă din 1989. Lăzăriștii sunt în fruntea elevilor bucureșteni, constituind prima Asociație a Elevilor Liberi, ale cărei propuneri adresate Ministerului Învățământului au fost luate în considerație în realizarea reformei democratice a educației: depolitizarea, reducerea numărului de ore, introducerea informaticii, a literaturii universale, a limbii latine, a logicii și psihologiei ca obiecte de studiu, cursuri opționale de istoria artei, culturii și religiilor. Unii dintre ei au fost prezenți la kilometrul 0 al democrației în 1990, editând chiar un mic ziar de succes, „Piața Universității” (6 numere în redacția elevului Alexandru Baumgarten).
Câteva realizări remarcabile ale perioadei 1990-1997 sunt: consolidarea radicală a bătrânului local al școlii, sub administrația directorului Nicolae Novac, afilierea liceului la UNESCO (1992); înfrățirea cu liceul francez „Jean Monnet” din Joué-les-Tours, protocol inițiat și consolidat de prof. Roxana Veleanovici (1991); acordarea titlului de Colegiu Național (1995).
Astăzi, cu un corp profesoral excelent, cu elevi care știu să discearnă valoarea și să se implice, cu o bază materială foarte bună și sub protecția patronului său spiritual, școala lăzăristă își clădește un viitor pe măsura acestui trecut glorios, dovadă fiind înalta distincție care i s-a acordat de către Președiția României în anul 2010: Ordinul „Meritul pentru învățământ” in gradul de „Ofițer”
Comentarii Recente